Teoria marginalismului este o teorie economică care se bazează pe ideea că valoarea unui bun sau serviciu este determinată de utilitatea sa marginală, adică de satisfacția suplimentară pe care o oferă consumatorului o unitate suplimentară din acel bun sau serviciu. Marginalismul este folosit pentru a analiza comportamentul indivizilor și al firmelor în ceea ce privește deciziile de consum, producție și investiții.
Marginalismul a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea ca o reacție la școala clasică de economie, care se baza pe teoria valorii muncii, adică pe ideea că valoarea unui bun sau serviciu este determinată de cantitatea de muncă necesară pentru a-l produce. Marginaliștii au criticat această teorie, susținând că valoarea nu depinde de costurile de producție, ci de preferințele subiective ale consumatorilor. Ei au introdus conceptul de utilitate marginală descrescătoare, care afirmă că pe măsură ce cantitatea de bun consumată crește, satisfacția suplimentară derivată din fiecare unitate suplimentară scade.
Marginalismul a fost dezvoltat independent de trei economiști: William Stanley Jevons din Anglia, Carl Menger din Austria și Léon Walras din Franța. Ei sunt considerați fondatorii școlii neoclasice de economie, care a dominat gândirea economică până în secolul al XX-lea. Marginalismul a influențat multe domenii ale economiei, cum ar fi teoria consumatorului, teoria firmei, teoria echilibrului general, teoria bunăstării și teoria monetară.
Marginalismul este important pentru înțelegerea modului în care indivizii și firmele iau decizii raționale pe baza costurilor și beneficiilor marginale ale diferitelor opțiuni. Marginalismul permite economiștilor să determine nivelul optim de producție sau consum pentru a maximiza utilitatea sau profitul. Marginalismul este, de asemenea, important pentru analiza eficienței piețelor și a rolului statului în reglementarea sau corectarea piețelor.
